Constantin Brâncoveanu (1654 – 15 august 1714) adus la tron de marea boierime, a fost 
domnitor al Ţării Româneşti între 1688 şi 1714 şi nepot al domnitorului Şerban Cantacuzino. Domnia lui Constantin Brâncoveanu marchează un punct important în evoluţia culturii şi artelor pe teritoriul Ţării Româneşti. În ciuda condiţiilor vitrege de politică internă, domnia lui Brâncoveanu a fost mai lungă şi mult mai stabilă. În plus, o bună parte din imensele sume încasate dintr-o fiscalitate fără precedent au fost investite în cultură şi artă. Stilul brâncovenesc, asociat din inerţie cu numele acestui domnitor îi este doar parţial tributar. Acest stil, s-a născut dintr-o evoluţie firească a artelor din ultimele decenii cărora li s-au suprapus diferite influenţe externe.
Predecesorii lui Brâncoveanu, Matei Basarab (1632-1654) şi Şerban Cantacuzino (1678-1688) au reuşit să contureze un caracter unitar, românesc, în artă. „Epoca” lui Matei Basarab a fost o epocă de „sinteză deplină în forme de-a-ntregul munteneşti, a tuturor elementelor moştenite de la secolele precedente”. În cei 40 de ani, dintre domniile lui Matei Basarab şi Şerban Cantacuzino, instabilitatea politică a dus inevitabil la o stagnare culturală (cu excepţia literaturii istorice). Şerban Cantacuzino, în ciuda diversităţii elementelor culturale a încercat să continue dezvoltarea unui stil românesc, al cărui apogeu de dezvoltare a fost atins abia în vremea domniei lui Brâncoveanu.
De aceea, asocierea stilului muntenesc sau brâncovenesc cu numele lui Brâncoveanu – până la confundarea cu un „stil personal” al domnitorului – este puţin sintetică şi forţată. Rădăcinile româneşti ale acestui stil sunt cu aproape o jumătate de secol mai vechi. Conturarea definitivă a stilului, prin asimilarea unor elemente occidentale se face în timpul lui Brâncoveanu, ca evoluţie firească a viziunii arhitecturale. Bineînţeles, această evoluţie nu este fortuită. Apariţia unui stil unitar, atât laic cât şi ecleziastic era în acel moment o necesitate, pe care Brâncoveanu a facilitat-o şi a susţinut-o prin ideile sale culturale reformatoare, şi, mai ales financiar. “Trebuind să ducă politica pe care a dus-o şi simţind nevoia de reprezentare la nivel corespunzător aspiraţiilor şi ambiţiilor sale, Brâncoveanu n-a avut de ales. El a încurajat prin toate mijloacele formele care răspundeau cel mai adecvat programelor sale,iar aceste forme, în pas cu gustul barocizant al vremii, puneau un accent apăsat tocmai pe decoraţia sculpturală. Aşadar, promovând cele câteva tipuri tradiţionale de structuri arhitectonice, meşterii lui Brâncoveanu şi-au concentrat atenţia, ca inovatori exclusiv asupra aparatului ornamental care dobândeşte o puternică expresivitate.”
Stilul brâncovenesc a salvat arhitectura muntenească de monotonia rutinei. „Nevoia unei înnoiri în acest domeniu se manifestase încă de timpuriu: activitatea pietrarilor, din vremea lui Matei Basarab, nu constituise decât o încercare de a îndeplini această cerinţă de noutate, prin reintroducerea în decoraţia monumentelor, a sculpturii, din ce în ce mai rar folosită, în cea de-a doua jumătate a secolului XVII”
Una dintre trăsăturile fundamentale stilului brâncovenesc este importanţa deosebită pe care o acordă ornamentului. Ornamentul pare a fi orientat: spre deosebire de celelalte elemente ale operei arhitectură, el este/trebuie să fie distribuit mai ales în zonele de vizibilitate maximă, acolo unde poate fi perceput şi decodat, tinzând aşadar spre exterior. Opera de arhitectură brâncovenească este decorată şi în zonele cu vizibilitate redusă, ba chiar şi în zonele practic inaccesibile privirii curente. Nevoia de ornament vine din nevoia de aliniere cu alte culturi, din predispoziția generală spre baroc. Toate culturile foloseau ornamentul în arhitectură, marea lor majoritate nu în ipostaza de accesoriu, de surplus, ci chiar ca element constitutiv, indispensabil al operei, de aceeaşi natură ontologică cu toţi ceilalţi “atomi” ai acesteia.
Decorul poate fi sculptat în piatră (decoruri florale) sau aplicat sub forma unor reliefuri din stuc (motive de inspiraţie orientală). Ornamentul, conferă construcţiilor în stil brâncovenesc expresivitate şi eleganţă barocă. Evoluţia planurilor, atât în arhitectura civilă, cât şi în cea religioasă trece de la ceva cât se poate de simplu (aproape banal) la ceva cât se poate de încărcat. Această schimbare este specifică în primul rând arhitecturii baroce, care renunţă la simplitatea Renaşterii în favoarea unor decoraţii somptuoase, uneori excesive. Stilul brâncovenesc păstrează totuşi un echilibru între simplitate şi ornamentare excesivă. „Ca un fapt important, s-a constat că în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu, mult mai bogat împodobite decât ctitoriile domneşti erau cele ale Cantacuzinilor – familie înrudită cu voievodul. Mai diverse ca repertoriu de forme, incluzând cu mult curaj motive occidentale, mai abundente ca suprafaţă contaminată, ornamentele în piatră de la ctitoriile cantacuzineşti sunt în acelaşi timp executate într-un relief înalt.”
O altă caracteristică a arhitecturii brâncoveneşti este predispoziţia pentru logii, foişoare, galerii şi pridvoare - idee preluată de la arhitectura Renaşterii sau de la reşedinţele princiare de la Constantinopol. Acestea contribuie la monumentalitatea formelor, sub o înfăţişare sofisticată şi bine-ordonată, care să se impună de la distanţă. Atât construirea spaţiului sacru, cât şi cea a spaţiului privat se fundamentează pe aceleaşi idei estetice. Interesant este că, apare un foarte mare interes pentru spațiul privat. Arhitectura răspundea cerinţelor de viaţă ale boierimii şi domniei, care trebuia permanent să-şi etaleze statutul social; bogăţia. “Haina făcea omul, mai ales în lumea medievală, pentru că ea era un simbol al statutului său social,era o uniformă. De altfel, în Evul Mediu, fiecare stare, fiecare meserie, îşi avea uniforma ei. Ca şi haina, locuinţa, casa, prin confortul pe care îl confere şi aspectul agreabil pe care-l deţinea, a devenit un simbol al poziţiei sociale înalte, posibilităţilor şi puterii economice a posesorului său.”
Nici sculptura în lemn nu rămâne străină de înnoiri. Invazia de flori şi de frunze, de lujeri şi de rozete se face simţită la uşile palatelor şi ale bisericilor, la scaunele şi jilţurile domneşti, la iconostase şi sfetnice. Cine vizitează in ziua de azi muzeul de la Mogoşoaia sau Mănăstirea Sâmbăta de lângă Făgăraş le descoperă repede şi este trimis imediat cu gândul la sculptura în piatră. Aceleaşi motive,acelaşi stil, aceeaşi amprentă a epocii chiar dacă uneori – şi în cel mai fericit caz – nu ne-a rămas consemnat decât anul în care au ieşit din mâinile meşterilor, ei rămânând pentru totdeauna necunoscuţi.
Amprenta înnoitoare, suflul artistic revoluţionând canoanele şi drumurile de până aici, se pot observa în toată vigoarea lor, în mai toate domeniile creației. Aceasta demonstra cum avea să se vadă timp de mai multe decenii de la ivirea sa, că noua epocă artistică răspundea unei nevoi de schimbare, de renaştere, de primenire a formelor de expresie în arhitectură, în sculptură, în artele plastice etc. Brâncoveanu le-a ascultat sfaturile cărturarilor, cunoscătorilor (români sau străini) în ale artelor plastice, în tainele tiparului, în ale arhitecturii şi aşa s-a putut bucura de arcuirea coloanelor de la bisericile ctitoriilor. La aceste arcuiri, italienii le spuneau “Loggia” iar românii foloseau termenul popular “Cerdac”. Această denumire vine de la străvechea prispă ţărănească pe care boierii înstăriţi au schimbat-o punându-i stâlpi de lemn sau de piatră şi un brâu gros. Dacă ar fi să studiem în amănunt istoria şi evoluţia arhitecturii româneşti, cerdacul pe care Brâncoveanu îl pune palatelor sale de la Potlogi, Mogoşoaia, Palatul voievodal din Bucureşti sau pridvoarele pe care le adăuga bisericilor, putem observa că acestea constituie unele dintre cele mai interesante momente de referinţă pentru ulterioarele etape străbătute de arta si tehnica meşterilor români. Este adevărat că au existat unele influenţe străine, dar chiar şi aşa nu se poate contesta originalitatea stilului brâncovenesc şi doar aşa s-a putut naște o concepţie, un gust, un stil şi anume cu ajutorul influenţelor occidentale si cu geniul meşterilor români.
Istoricii de artă şi arhitecții din toate timpurile au căzut de acord în a recunoaşte stilul brâncovenesc ca pe unul dintre cele mai originale şi mai temeinice stiluri ale arhitecturii româneşti. Caracteristicile stilului sunt pridvorul deschis, sprijinit pe coloane de piatră (de la 6 până la 10) răsucite sau decorate cu sculpturi mai simple, întâlnit la toate mănăstirile şi bisericile. La palatele şi conacele boiereşti le corespunde loggia, bogat ornamentată şi ea. Peste capiteluri vin arcadele, simple sau trilobate. În biserici, trecerea de la pronaos în naos se face pe sub trei arcade specifice – ceea ce, din câte se cunoaşte, nu se mai întâlnește decât la doua biserici, una în Moldova (Aroneanu din Iaşi - 1594) şi alta în Ţara Românească (Miai Vodă din Bucureşti - 1591). Faţadele sunt acoperite, în mod deosebit la arcade şi cornişe, cu zugrăveli policrome, iar piatra folosită e un adevărat tezaur de sculptură; la coloanele uşilor şi ferestrelor, la brâul clădirilor, la balcoane, la inscripţiile florale de la intrare şi la steme , pretutindeni întâlnim o adevărată invazie vegetală în piatră. Motivele florale (viţa de vie cu struguri, rozete, flori de acant, garoafe, trandafiri, ştiuletele de porumb), zoomorfe (păsări, şerpi, dragoni) sau antropomorfe (sfinţi, îngeri, arhangheli, heruvimi, serafimi) din cadrul cărora nu lipsesc aproape niciodată vulturul cu crucea în cioc (stema brâncovenească) sau vulturul bicefal (stema Cantacuzinilor) dispuse în forme, poziţii şi cadre diverse şi originale dau o notă de neconfundat stilului brâncovenesc.
Cercetările ultimelor decenii au dus, pe baza unor serioase argumente, la concluzia că apetitul pentru formele, motivele şi decoraţia ce dau particularităţi şi personalitate stilului, existau cu mult înainte şi că cel mai mare merit al voievodului cărturar este acela de a fi creat cadrul necesar şi aşteptat pentru dezvoltarea şi impunerea noului stil.
Aşadar, noul stil, ce avea sa pătrundă curând, făcând şcoală, în toate artele, înseamnă o revoluţie faţă de concepţiile şi formele anterioare. Ferestrelor şi uşilor înguste le sunt preferate acum cadrele lungi şi intrările generoase, încadrate de o decoraţie bogată şi variată; stâlpii din cărămidă greoi sunt schimbaţi cu coloanele răsucite sau drepte şi sculptate; clădirile masive amintind de cetăţi şi fortăreţe medievale sunt înlocuite atât în arhitectura laică, cât şi în cea religioasă, pe rând cu palate, biserici, case ori conace zvelte şi suple, cu pridvoare luminoase, cu balcoane şi foişoare înalte peste care se arcuiesc bolţi largi.
În spaţiul destinat înainte sfinţilor hieratici, cu figuri reci şi fără personalitate, Pîrvu Mutu din Câmpulungul Muscelului şi ucenicii lui aştern portrete de o blândă şi plăcută naturaleţe, care lasă să se întrevadă trăsături psihologice distincte de la chip la chip. Ramele şi spaţiile altădată goale, de pe pereţii bisericilor se schimbă acum în grădini de frunze şi flori, culorile dau armonii şi căldură, creând o intimitate inexistentă înainte.
Nici decorarea şi baterea într-un anume fel a potirelor, sfeşnicelor şi ferecăturilor de cărţi nu par un capriciu al voievodului, căci meşterii argintari braşoveni ştiu sigur că lucrul pe care-l fac zugravii cu pensulele şi vopselele lor, ei trebuie să-l meşteşugească în metal cu dalta şi ciocanul şi că întreaga vegetaţie din picturi, din sculpturile în piatră sau în lemn trebuie să o treacă şi ei în argint sau aramă.
Solidaritatea, personalitatea şi perenitatea noului stil ce se prefigura încă înainte de 1688, de pe vremea lui Şerban Vodă, ce capătă cel mai strălucit avânt în timpul lui Brâncoveanu şi care se continuă multe decenii după sfârşitul tragic al voievodului, se vădesc cu prisosinţă în întreaga istorie ulterioară a arhitecturii Ţării Româneşti.
Exemple de ornamente:
Coloana cu capitel sculptat.
Bujor stilizat.
Lujeri cu floare de dovleac.
Vulturul bicefal (Emblema Cantacuzinilor)
Lujeri cu frunze de viță și struguri.
Bibliografie:
- Protos Brebăn Daniel, Ghe. Mitran - Monastirea Brâncoveanu-valori ale patrimoniului cultural național, arta și arhitectura religioasă, icoane romanești, tezaur iconografic; Ed. C2design, 2008;
- Florentin Popescu - Ctitorii Brâncovenești; Ed. Sport-turism, București 1976;
- Stefan Ionescu, Panait I. Panait - Constantin Vodă Brâncoveanu; Ed. Științifică București 1969;
